clubul cărţii noiembrie

Următoarea întâlnire a clubului cărţii -30 noiembrie, ora 17 la Biblioteca Şafran. Cartea pusăîn discuţie -Ultimul cabalist din Lisabona. Vă aşteptăm.

clubul cărţii

Marţi, 26 octombrie a.c., o nouă întâlnire a iubitorilor de cărţi la Biblioteca Şafran. Tema: Poveste despre dragoste şi întuneric de Amos Oz. Vă aşteptăm

puţină filosofie

Ce este fericirea? M-am gândit la acest lucru când, venind azi după amiaza acasă, am văzut in faţa blocului pajiştea cu iarbă proaspătă, luminată de un soare auriu sub un cer transparent albastru şi în jur-copacii cu frunzele de toate culorile. Şi vorba aceea- într-un cartier oarecare, de blocuri obişnuite...Dar m-a încântat şi mi-a creat o senzaţie de bien- etre cum zic francezii. Ce puţin îţi trebuie sa te simţi bine...chiar dacă şi numai pentru o clipă. Şi m-am gândit la foarte interesanta discuţie pe care am avut-o la una din întâlnirile clubului cărţii (ce să fac, revin la această dragoste de a mea), când s-a vorbit de Viktor Frankel şi concepţia lui despre fericire, pe care o poţi găsi oriunde, chiar şi în lagărele morţii din timpul Holocaustului, arăta el. Frankel spune că fiecare om îşi poate găsi fericirea în satisfacţiile obţinute, nu numai de pe urma unor creaţii de excepţie, apanajul marilor artişti, ci din lucruri mărunte, la îndemăna ta. Mă gândesc (poate n-am dreptate) că sutele de oameni nefericiţi, care nu-şi găsesc locul, care se simt lipsiţi de satisfacţie, nu ştiu să se bucure de lucrurile mărunte - de o carte frumoasă, un concert, o excursie,un lucru bine făcut. ( o rochie frumoasă nouă în cazul meu) Eu şi după peste 50 de ani în meserie, mă bucur când îmi apare un articol ( mă uit repede în ziar să văd dacă mi s-a publicat), pentru care am muncit, despre care ştiu că a ieşit bine, că subiectul pe care l-am ales este interesant. Da, nu m-am blazat, mai pot să mă bucur şi să am clipe de fericire. Poate că această viziune a mea m-a ajutat să trec peste multe clipe grele, mă face să suport singurătatea, să nu o consider o tragedie, un lucru îngrozitor, cum am auzit de la mulţi. Sigur că e mai bine să ai lângă tine pe cineva cu care să-ţi împărtăşeşti micile bucurii sau marile satisfacţii (dacă le ai), dar dacă n-a fost să fie, îţi cauţi şi-ţi găseşti un mod de a trăi care să nu te ducă la disperare ci la mulţumire sufletească. (Şi nu trebuie, îmi impun să nu mă gândesc la ce o să mi se întâmple peste cinci, zece ani, bătrână şi singură). Poate ceea ce scriu aici sunt banalităţi, poate am un suflet prea puţin subtil şi nu pot vedea lucrurile în toată dimensiunea lor tragică, poate îmi lipseşte teama metafizică de viaţă (termenul lui Pleşu), dar asta este structura mea şi sper să rămână aşa în continuare. Din păcate, fiecare persoană se naşte cu structura sa sufletească specifică pe care cu greu o poţi schimba. Într-un cuvânt, fiecare îşi poartă crucea, mai grea sau mai uşoară, cum i-a fost dată sau cum a ales-o.

şafran, amos oz

Cele două nu au vreo legătură, doar că vreau să scriu despre ele acum. Decernarea medaliilor Şafran a fost un eveniment, indiferent de ce au susţin unii sau alţii. Interesante au fost unele dintre cuvântările de acceptare. Nu vorbesc de cele ale lui Iliescu, Constantinescu sau regele Mihai (prinţesa Margareta). Ambasadorul american a recunoscut că Statele Unite , practic au făcut prea puţin pentru evrei (de fapt, până în 1944 nimic) dar că persoane particulare şi câteva oficialităţi dar nu ca atare, au făcut câteva ceva. Ceea ce nu s-a spus în cuvântare a fost că aceştia au fost sancţionaţi. Cel mai bun exemplu pentru atitudinea SUA: nu există decât trei drepţi între popoare americani. Nunţiul papal a fost şi el încântat , în sfârşit cineva, adică noi evreii din România, recunoaşte că şi Vaticanul a intervenit în favoarea evreilor. Este vorba de Andrea Cassulo care, aici în România, a fost chiar în Transnistria şi a intervenit pe lângă Antonescu, este adevărat că pentru evreii botezaţi...Tout de meme...e ceva şi asta.

Nu mi-a plăcut în schimb, mi s-a părut neelegant că fiul lui Şafran a decernat premiul lui Carol Iancu pentru a n.a carte scrisă despre tatăl lui. Nu vreau să mă leg de valoarea lucrării, nici de controversele dintre CSIER şi Iancu în legătură cu rolul şef-rabinului în timpul războiului,( am citit scrisoarea trimisă preşedintelui FCER în care grupul de la CSIERîşi argumentează poziţia de ce sunt împotriva editării cărţii), dar este treaba istoricilor să lămurească, ci de faptul că dându i se premiul, impresia creată este că fiul lui Şafran l-a plătit pe Carol Iancu pentru că a scris această carte. Poate cineva ar fi trebuit să-i explice că "nu dă bine".

Amos Oz...Nici anul acesta nu a luat Nobelul, dar recunosc, nici Llosa nu-i de lepădat, a stat şi el la coadă de mulţi ani şi scrie extraordinar. L-am luat la mână din nou pe Oz, respectiv "Poveste despre dragoste şi întuneric", deoarece o vom discuta la Clubul prietenilor cărţii. În romanul său despre Paul Gauguin, Somerset Maugham a ajuns la concluzia că întreaga viaţă a pictorului a fost o luptă cu demonii săi pentru a se elibera prin arta lui. Oz se luptă şi el cu demonii lui, cu moştenirea atât de complexă a părinţilor, bunicilor, tuturor strămoşilor lui din Diaspora, pe care , deşi poate iniţial nu ar fi vrut, până la urmă îşi asumă. Şi ideea se regăseşte în toate romanele sale. Cel puţin generaţia lui Oz, deşi născută în Israel, nu poate refuza această moştenire. Fără ea, nici el, nici alţii nu sunt compleţi, este una din rădăcinile inspiraţiei, creaţiei lor. Decenii de-a rândul Israelul şi israelienii au dispreţuit Diaspora şi pe cei veniţi din Europa după război, N-au vrut să aibă de-a face cu ei, le era ruşine că s-au lăsat duşi la abator. Acum şi-au dat seama că este o parte din istoria lor şi trebuie să îi accepte iar cartea lui Oz este doar unul dintre exemplele care ilustrează acest proces. În ce priveşte Nobelul, alături de el aş vrea să-l văd şi pe Ismail Kadare...Mai aştept...

clubul cartii

Va anuntam de acum ca urmatoarea intalnire a clubului cartii va avea loc in ultima marti a lunii octombrie (26) la Biblioteca Safran, strada Negustori, cartea pusa in dezbatere, Poveste despre dragoste si intuneric de Amos Oz. Am sa incerc sa fac rost de mai multe exemplare din carte. Rugamintea mea este sa luati legatura cu mine pe mail (evagalambos@yahoo.com, galamboseva33@gmail.com sau pe Facebook. Va asteptam la intalnire. N-o sa va para rau.

Mi-e lehamite

Mi-e lehamite de ce văd şi aud în jurul meu, de atmosfera otrăvită pe care o găseşti mai ales când deschizi televizorul (marele avantaj este că poţi să-l închizi sau să nu deschizi deloc). Am renunţat de mult să ascult opinii, talk show-uri, dezbateri, majoritatea sunt jalnice, aşa cum sunt jalnice şi personajele din mediul politic, indiferent de partid, invitaţi acolo. Lipsiţi de fantezie, de originalitate, de profesionalism, incompetenţi, bietul Boc mai bine rămânea la Cluj. Nu mi-a plăcut niciodată, acum ce să mai vorbim. Este era mediocrităţilor sau a submediocrilor. L-am ascultat deunăzi pe Botiş (parcă aşa-l cheamă), noul ministru al muncii. a vorbit ca un papagal. Nu ştia decât trei propoziţiuni şi, indiferent ce-l întreba reportera ( o economistă bine pregătită de la TVR, urâtă dar deşteaptă) , el o dădea tot pe-a lui. A fost mai mult decât penibil. Cu astfel de oameni n-o să reuşească în vecii vecilor guvernul să convingă lumea că trebuie să facă sacrificii. Acest Botiş vroia să ne convingă cum ne vor creşte pensiile ...în 2012, dacă vom mai apuca...Revenind la talk show-urile pe care nu le mai ascult, la noi nu se ştie ce-i aia moderator, nu se ştie cum trebuie conduse astfel de emisiuni, iar participanţii nu ştiu să se poarte civilizat, să respecte părerea celuilalt. Acum, lumea o să mă acuze de ungarofilie dacă voi spune că acolo lucrurile merg cu totul altfel. Există un post de televizune, ATV, întâi am fost convinsă că este sponsorizat de socialiştii unguri, după aceea m-am documentat şi am aflat cu stupoare că este proprietatea unei adunări religioase. Are în fiecare zi cel puţin două talk showuri, de fapt unul este un dialog purtat de o redactoare excelent pregătită, care invită în fiecare seară câte o personalitate din spectrul politic, nu evită subiectele spinoase, dimpotrivă, foloseşte o ironie fină şi nu iese din sărite niciodată, nici când interlocutorul este mai impertinent , cum a fost cazul cu unul din liderii partidului Câinelui cu două cozi (există aşa un partid). Apoi, în fiecare zi există o altă emisiune politică, Domino, Clubul ziariştilor, Termometru şi altele unde sunt întoarse pe toate feţele ştirile şi evenimentele momentului. Păreri pro şi contra, critici argumentate, calme, într-un cuvânt, civilizate. E o plăcere să asculţi, nu te enervezi (Recunosc, nu ştiu dacă ungurii se enervează sau nu, eu sunt un telespectator din România şi admir ca să zic aşa "arta conversaţiei"). Ceea ce mi -a plăcut poate cel mai mult este că telespectatorul nu este considerat un prost sau un om pe care vrei să-l fraiereşti. De altfel, nici la noi telespectatorii sau o mare parte din ei, nu sunt proşti, nu se lasă fraieriţi, de aceea nu mi-a plăcut apelul făcut de preşedintele Vainer să nu credem ceea ce se spune la anumite posturi, ca de pildă la Realitatea Tv, că lucrurile nu sunt chiar aşa...Majoritatea celor cărora li s-a adresat sunt convinsă că ştiu foarte bine să discearnă adevărul de neadevăr. Nu sunt "stupid people". Una peste alta, eu care, în general, sunt o optimistă, acum nu mai sunt. Nu văd o ieşire şi de aceea mi-e lehamite.

marţi după Crăciun

Un film bun, chiar foarte bun, păcat că suferă de maladia tuturor filmelor româneşti, cu început prea static, durează destul de mult până când începe să se desfăşoare acţiunea. Ştiu că acest stil este foarte la modă dar poate regizorul ar trebui să se gândească şi la spectatori. Personaje bine creionate, dialog firesc, problema dureros de reală, de adevărată, dilema la fel. Ţi-e pur şi simplu milă şi de el (soţul) şi de ea (soţia) şi-i înţeţelegi (cel puţin eu). Deşi critica a lăudat interpreta feminină, mie mi-a plăcut Mimi Brănescu (pentru cei ce nu ştiu, e bărbat). A jucat extrem de bine, foarte reţinut (aşa cum îmi place ), din puţinele cuvinte spuse de el se vedea clar frământarea lui sufleteacă, dificultatea de a alege. Da, la acea vârstă (40 de ani) bărbatul îşi poate pune problema dacă pentru el viaţa s-a încheiat, se poate îndrăgosti şi poate să-şi părăsească familia oricât de mult ţine la ea, ceea ce a fost cazul în film. Şi reacţia soţiei este firească, deşi eu personal aş fi preferat renunţarea la înjurături, la cuvinte obscene din partea ei, este totuşi avocată, s-ar presupune că e intelectuală (dar nu e obligatoriu). probabil scenariştii au crezut că numai aşa poate reacţiona o femeie când află că bărbatul ei are pe altcineva. Eu aş fi prezentat-o cu mai multă demnitate, dar poate greşesc şi sunt, din acest punct de vedere, o demodată...Merită de văzut, ca de altfel şi alte filme româneşti...

gânduri legate de festivalul idiş

Festivalul idiş...A fost un succes dar..au venit mai ales ai noştri. Oare pentru cine facem? Pentru nostalgici. cine mai vorbeşte azi idiş? la noi bătrânii. Nici în altă parte nu mai sunt vorbitori. Au fost distruşi de război, iar copiii celor care au supravieţuit s-au integrat în alte culturi sau în cel israelian. Marii scriitori idiş sunt cei ai trecutului, alţii nu se mai nasc. Şi cei care au existat au devenit cunoscuţi când au fost traduşi în alte limbi- Singer, Şalom Alehem şi alţii -în engleză...Se aseamănă cu cazul Imre Kertesz- a devenit cunoscut după ce a fost tradus în germană şi după ce Germania l-a susţinut pentru Nobel. Poate klezmerul să supravieţuiască, sunt convinsă că cei de la Bratislava vor avea pretutindeni un succes nebun. Şi filmele lui Woody Allen, multe din personajele lui îşi au sorgintea în lumea est-europeană, modul de a gândi, de a gesticula, ataşamentul de mamă, de familie...Poate pentru noi cei de azi şi pentru cei de mâine ar fi mai bine să cunoaştem cultura israeliană, pe marii scriitori, teatrul pe care-l gustăm când vin în turnee (Cameri e excelent), filmele- există o cinematografie foarte modernă, şi îndrăzneaţă, uneori controversată, balet, pictură. acesta este prezentul şi mai ales viitorul. Să ne gândim mai bine când mai alegem subiecte de viaţă iudaică. Căci iudaismul azi înseamnă în primul rând Israel , cu tot ce se întâmplă acolo. De aceea, pentru viitorul club al cărţii aş propune o carte de Amos Oz

De multe luni nu am scris nimic pe blog. Poate fiindcă am fost foarte ocupată sau a venit şi concediul. Acum, mi-am folosit blogul să dau anunţ pentru clubul cărţii, între timp ascult un CD de Leonard Cohenşi mă simt...inspirată. Au fost zile frumoase astă vară, cu evenimente interesante, m-am reîndrăgostit de mare (n-am mai fost de patru ani), mă pregătesc de anul nou să plec în Spania, am mai scris şi lucruri interesante, articole în Adevărul şi suplimentul despre Shimon Peres pentru RE, cu un comentariu despre vizita lui în România ( supliment realizat în trei zile). Nu ştiu câţi l-au citit, preşedintele nostru, dr.A Vainer, m-a felicitat pentru un articol scris despre Peres în...Adevărul, care era un rezumat a ceea ce am scris în supliment. Sper că până la urmă l-a citit, a fost rezultatul zic eu reuşit al unui efort profesional intens.
Am citit mult în aceste luni, ultima carte este un volum de povestiri..eseuri ale Herthei Muller, Regele s-a înclinat şi a ucis. Foarte bine scris, un stil cu totul special, să zic minimalist dar plastic, însă este greu să te apropii de scriitoare. Este cumplită obsesia ei legată de Securitate. Înţeleg că a fost urmărită după ce a încercat şi a reuşit să-şi publice cărţi în RFG, întâlnirile ei cu membrii Ambasadei germane, mai puţin ce i s-a întâmplat înainte, când era doar o traducătoare. Bănuiesc că era vorba de intelectualii şvabi bănăţeni, aflaţi în atenţia Securităţii. Memoriile ei sunt dramatice iar Securitatea şi metodele ei revin în permanenţă în opera ei, la fel ca la Kertesz, obsesia Holocaustului dar şi a dictaturii comuniste. Ştiu că Muller vine săptămâna viitoare la Bucureşti, aştept declaraţiile ei.

Pentru toţi prietenii clubului cărţii. Următoarea întâlnire, la 28 septembrie ora 17 la Biblioteca Şafran ( după şedinţa Bnai Brith). Tema : ultima carte a lui Andrei Makine, Povestea unui bărbat necunoscut. Vă aşteptăm cu drag

clubul cartii

Invit toti prietenii marti,29 iunie a.c., ora 17 ,la Biblioteca Safran, la o noua intalnire a prietenilor cartii. Subiectul dezbaterii: Viktor Frankel si logoterapia. Va asteptam. Eva

islamofobie

Am participat la inaugurarea Centrului European de Studiere a Islamofobiei. S-a creat la Bucureşti fiindcă aici în România nu există manifestări de islamofobie, aici populaţia musulmană coexistă paşnic cu românii de secole, există "modelul musulman dobrogean",un exemplu de urmat, la noi nu sunt fundamentalişti dar, atenţie, încep să apară extremişti. Părerea muftiului României care se pare că este atacat de extremiştii musulmani veniţi din străinătate şi stabiliţi la noi . Ăştia vor să-i ia locul fiindcă nu-i lasă să-i îndoctrineze pe copii. Despre asta nu s-a vorbit la inaugurare, a sugerat muftiul într-un interviu în "Adevărul." În schimb, s-a vorbit peste o oră şi jumătate despre mijloacele de a preveni sau a combate islamofobia, o reprezentantă a Consiliului Europei a amintit legislaţia europeană, bla, bla, bla..Un singur lucru , după părerea mea esenţială, nu s-a spus. Cauzele reale ale apariţiei islamofobiei. S-a amintit de prejudecăţi, lipsa de cunoaştere reciprocă etc, (ambasadoarea Turciei) dar esenţa a fost băgată sub preş. Să fim serioşi. turcii şi tătarii de la noi sunt de-acum români de religie musulmană, nimeni nu-i consideră altfel, firesc să nu existe islamofobie. Dar în ţările occidentale - Franţa, Anglia, Italia etc unde aceste state i-au primit cu braţele deschise pe musulmani, au venit, profită de toate drepturile, şi ei cum răspund? Urăsc statul care i-a primit, urăsc forma de viaţă occidentală, îşi fac centre unde îi învaţă pe tineri terorismul, nemaivorbind de atitudinea lor antiisraeliană, antisemită. E clar că există o contrareacţie- islamofobia. A explicat-o foarte bine Oriana Fallaci. Asta trebuia prezentată în primul rând. Aştept să se inaugureze , tot la Bucureşti, un Centru european de studiere a antisemitismului şi să se prezinte-nu de către evrei - mijloacele de a-l combate. Dar văd că nimeni nu vine cu ideea. Nu convine. Îmi aduc aminte de reuniunea OSCE de la Bucureşti de-acum trei ani, Era un follow up al unor reuniuni similare, iniţiate de americani cu un scop precis- lupta împotriva antisemitismului. Până când s-a ajuns la noi, s-au adăugat şi...islamofobia, problema discriminării romilor, femeilor. Pur şi simplu s-a diluat scopul iniţial. S-a şi văzut rezultatul - nici un rezultat!

al stefanescu

M-am revoltat ascultându-l azi dimineaţa pe Al. Ştefănescu. A vorbit la radio despre Eugen Lovinescu, dar mai întâi a comentat o fotografie de prin anii 30 a Căii Victoriei. Lume elegantă, politicoasă, nici un copil al străzii, nici un cerşetor...Păi nu era pe fotografie fiindcă nu-i lăsau pe Calea Victoriei. Dormeau sub podurile de pe Dâmboviţa. Este suficient să citeşti cartea Oliviei Manning care se afla la sfârşitul anilor 30 în Bucureşti cu soţul ei care lucra la British Council. Are o descriere cutremurătoare despre sărăcimea Bucureştiului. Dar asta a fost doar un detaliu. ceea ce m-a înfuriat a fost sfîâşitul tabletei despre Lovinescu: a fost antifascist deşi nu era comunist. Probabil pentru Al.Ştefănescu numai comuniştii şi evreii au fost antifascişti, de asta precizarea. Şi atunci ce facem de pildă cu Thomas Mann? Chiar am ajuns la un fel de "banalizare a răului", la nişte simplificări foarte periculoase. Printr-o simplă demonstraţie de logică formală a la Ştefănescu vom avea: antifascist=comunist, comunist=rău, deci antifascist=rău. Cunoaştem de-acum şi o altă formulă asemănătoare: legionar=luptător anticomunist, luptător anticomunist=bun, legionar=bun.Şi mulţi gândesc aşa!

intelectualii evrei

Mare discuţie la ultima şedinţă a Consiliului de conducere- cum să-i atragem pe intelectualii evrei de frunte în viaţa comunitară. D.D. ,furios ,a susţinut că nu sunt informaţi, nu sunt invitaţi, adică a sugerat în subtext că nu sunt de dorit. E.Ş a arătat că toţi membri comunităţii Bucureşti se bucură de acelaşi tratament, deci în nici un caz nu se pune problema vreunui fel de discriminare. După părerea mea şi nu numai, situaţia este alta şi nu ar trebui să ne ascundem după deget. Sigur că ar fi bine să-i avem printre noi, prestigiul comunităţii ar creşte dacă ei s-ar afla în fruntea comunităţii sau a Federaţiei. Poate ar veni şi cu nişte idei noi, interesante. În fond, nimeni nu-i împiedecă,...dacă ar dori. Adevărul este că mulţi dintre ei sunt prea puţin interesaţi de viaţa evreiască. sfera lor de interes este mai largă, vor o audienţă mai extinsă, în societatea românească şi este şi firesc. Ce le putem noi oferi, acei 100 de vârstnici care vin la conferinţe? (Tinerii se duc la JCC). Îi vom aplauda, vom scrie un articol în RE şi...? E prea puţin pentru ei. Da, dacă am fi 800.000 cum eram înainte de război, sau 400.000, după război, ar fi altceva. Nu-şi neagă evreitatea, dacă se organizează o acţiune comună, o luare de poziţie comună pentru a pune la punct nişte lucruri (protestul în cazul vandalizării cimitirului Giurgiului) ni se alătură, dar altfel nu se laudă cu evreitatea lor.Poate nici nu trebuie. sunt integraţi în societatea românească, simt că fac parte din ea, că înseamnă ceva pentru ea. Cu părere de rău, nu avem ce face , trebuie să acceptăm situaţia. Dar dacă alţii au idei mai bune şi cred că pot face ceva să schimbe lucrurile - la treabă. Aş fi fericită să recunosc că am greşit.

Hertha Muller si Jules Verne

Ciudată această asociere, ar putea spune mulţi dar este vorba, pur şi simplu, de cărţile pe care le citesc. "Animalul inimii" este primul roman al Herthei Muller pe care l-am citit, sper să mai citesc şi altele. În ciuda rezervelor legate de personalitatea ei, sincer să spun, nu-mi era simpatică, trebuie să recunosc, romanul este foarte bun, scris frumos, cu un limbaj deosebit, o combinaţie de imagini originale iar subiectul-dramatic. Nu este vorba numai de soarta ei, ci de prea puţin cunoscuta soartă a germanilor din România. Din roman reiese- şi probabil aceasta a fost realitatea,- ei au fost constrânşi să emigreze, bănuiesc din cauza sumelor pe care regimul Ceauşescu le obţinea de pe urma lor. Eroii romanului, cei care au supravieţuit, nu doreau să plece, Banatul, România erau patria lor, dar au fost obligaţi s-o facă. Noi ne gândim în primul rând la evrei care au plecat de bună voie, în căutarea unei vieţi mai bune sau inspiraţi de sionism. Şi pentru ei s-au dat bani dar nu li s-a pus în faţă alternativa -pleci sau dacă nu, n-ai să poţi supravieţui aici. Nu mă mir că după cele ce i s-a întâmplat Herthei Muller, are obsesia securităţii până în ziua de astăzi.

Jules Verne. Niciodată n-am fost un fan Verne, deşi am citit cele mai cunoscute romane de-ale lui. Preferatul meu a fost "Insula misterioasă" şi "Mathias Sandor". Aceasa carte mi-a trezit dorinta de a vizita Malta şi nu m-am înşelat, ilustraţia clasică din roman era leit ceea ce am văzut cu adevărat în La Valetta. Dar ăsta-i doar un aspect. Am dat întâmplător de carte astă toamnă. Am citit-o şi am fost profund dezamăgiă. O copie a Contelui de Monte Cristo, dar mult mai plictisitoare. Aş putea spune că nu e bine să reciteşti cărţile din copilărie. totuşi, nu e chiar aşa. "Insula misterioasă" ( am citit volumele editate în colecţia "Adevărul") mi-a plăcut şi cu mintea mea de 70 de ani, nu numai la 10 sau 12 cât am avut când am citit-o pentru prima dată. Deci, depinde de talentul scriitorului şi de gustul cititorului. Sunt multe cărţi citite în copilărie care-mi plac şi acum, le văd cu alţi ochi, găsesc alte lucruri care mă impresionează , de pildă, "Cartea jJunglei." Cred că, în ciuda ideologiei sale de preamărire a imperialismului britanic, Kipling e un scriitor care merită citi din nou. Problema imperialismului , respectiv a colonialismului este şi ea discutabilă. Da, metodele de aplicare sunt condamnabile, dar rezultatele? Cine ştie când ar fi ajuns acele ţări, cum a fost de pilda India ,cu marile diferenţe sociale şi prejudecăţi, la nivelul la care au ajuns astăzi?

tinerii

Am primit câteva comentarii legate de alegeri., respectiv de tineri. Edi afirmă că a lucra la comunitate ca tânăr pentru a face educaţie iudaică este o mare provocare. Este adevărat, este mai mult decât o provocare, e o luptă de Sisif, deoarece nu ştii dacă vei ajunge la culme în condiţiile de la noi, cu o populaţie evreiască în declin. (Îmi place optimismul preşedintelui Vainer privind menţinerea evreimii încă vreo două generaţii. Mie îmi convine, o să aibă cineva grijă şi de mine când nu voi mai putea sta în picioare sau nu voi mai şti de mine, dar nu ştiu dacă o să se întâmple chiar aşa).Dar mă gândesc că educaţia iudaică se poate realiza şi în sistem de voluntariat, iar tinerii ar putea să-şi urmeze cariera pentru care s-au pregătit într-un alt orizont, mai larg. Sigur, nu în perioadă de criză când e greu să-ţi găseşti un loc de muncă, ci în cea normală. Cineva ar putea replica - şi revista s-ar putea scoare pe bază de voluntariat şi nici nu aş şti ce să răspund. Da, este adevărat, şi cred că ar exista chiar unii dintre colegii mei care ar şi accepta ideea. În ceea ce priveşte intelectualitatea evreiască, ceva este adevărat în ce spune Edi. Poate unii dintre ei nu se mai simt evrei, poate într-o perioadă istorică- şi nu vorbesc de cea a legilor rasiale, ci de cea comunistă -, li s-a impus evreitatea, au fost tacit discriminaţi, degeaba şi-au schimbat numele, se ştia cine erau ,iar acum nu mai vor să ştie de acest lucru. Dar la alţii, eu susţin că este valabil ce-am spus - viaţa lor, afirmarea lor s-a desfăşurat în mediul mai larg, românes şi vor să rămână acolo.

Revenind la alegeri, este nevoie de tineri nu numai ca delegaţi dar şi în conducerea Federaţiei. Şi cred că am avea de unde alege. totul este ca ei să înţeleagă că această calitate implică prea puţine satisfacţii şi mai multe bătăi de cap, reproşuri, suspiciuni. Dacă sunt gata să accepte,cu atât mai bine. Eu îi voi vota.

niemierower

O interesantă idee a L.B., preluată de Centrul de Istorie a Evreilor, prezentarea în faţa studenţilor şi masteranzilor de la filosofie a rabinului Niemierower. Personalitate cu totul excepţională în erudiţie şi gândire, nu mă mir că L.B. şi-a făcut un ţel în viaţă de a -l face cunoscut. Întrebarea care mi--o pun, de fapt am pus-o şi prof. Vasile Morar care a condus această întâlnire- în ce măsură studenţii au suficiente cunoştinţe de iudaism pentru a înţelege tot ceea ce li s-a prezentat, deoarece prelegerile ( trei) au fost scurte , probabil ca să capteze atenţia ascultătorilor şi au dat o imagine aproximativă, în mare despre cine a fost şi ce a făcut Niemierower au înţeles mai mult cei care ştiu câte ceva despre iudaism, curentele existente, sionism etc. Prof. Morar m-a asigurat că studenţii au cursuri de etică în care se vorbeşte şi de etica iudaică, unii se preocupă şi de raportul dintre iudaism şi creştinism. totuşi, mă îndoiesc că marea masă a studenţilor care au fost acolo, au fost cu adevărat interesaţi de subiect. Cred că le este complet străin, aceasta dacă ţinem cont de faptul că şi dintre evrei foarte puţini ştiu ceva despre Niemierower, eventual îi cunosc numele. Mi-ar părea bine dacă aş greşi. Sigur, a fost foarte bine că am ieşit în lume, întotdeauna am spus - şi nu numai eu-că acele conferinţe interesante despre probleme de iudaism sau de istorie, organizate acum la JCC nu trebuie să fie adresate numai nouă, ci neevreilor. Sunt câţiva care vin, le place să participe, sunt chiar entuziaşti, dar numărul lor este prea mic. Din păcate...Se pare că n-am găsit încă modalitatea în care să-i atragem

ultimul roman al Ludmilei Uliţkaia

In Germania am citit o carte de Ludmila Uliţkaia, netradusă în româneşte (nici nu cred că se va face) "Daniel Stein, translatorul", scrisa in 2006. Nu este un roman-propriu zis, este un fel de carte-documentar, cu personaje reale şi inventate. Daniel Stein, evreu polonez, este un erou al rezistenţei, de fapt o rezistenţă de unul singur. Angajat ca translator de către armata germană în Belarus, partea vestică ce aparţinuse înainte de război Poloniei, apoi după Tratatul Ribbentrop-Molotiov a fost ocupata de ruşi, apoi de nemţi şi dându-se drept etnic german, reuşeşte să salveze o parte din locuitorii ghetoului din localitate pe care-i informează că nemţii vor să-i lichideze. Cei care decid să fugă se ascund în pădure la partizani. Stein, a cărui identitate este dezvăluită, fuge şi el şi este ascuns de nişte călugăriţe catolice. Aici citeşte şi studiază Noul Testament, se converteşte la catolicism, devine călugăr şi după crearea Israelului pleacă acolo (considerandu-se evreu catolic) şi înfiinţează un fel de sectă iudeo-creştină, convins fiind că adevăratul catolicism trebuie să revină la rădăcinile iudaice, la ceea ce a fost biserica creştină de la Ierusalim, din primele două secole după H. Demonstrează şi vrea să convingă lumea că Isus nu s-a dezis niciodată de iudaism şi că a respectat întru totul preceptele mozaice, că ar exista o posibilitate de înţelegere între cele două religii (idei ce se regăsesc şi la evreii mesianici). Cartea descrie existenţa şi activitatea acestei secte care, după moartea lui Daniel Stein, dispare şi conflictele cu diferitele culte religioase care privesc cu suspiciune această încercare. Interesantă pentru cei care se preocupă de problemele religiilor în secolul nostru, cartea este cam prea stufoasă, cu foarte multe personaje din întreaga lume cu cele mai diverse concepţii şi orientări politice. Soluţia autoarei, la rândul ei evreică ce s-a convertit, este apropierea de acest tip de creştinism al lui Stein. care propovăduia ideea bunătăţii. Nu ştiu dacă s-ar traduce în româneşte, cartea s-ar bucura de acelaşi succes ca şi celelalte romane ale autoarei, binecunoscuta de-acum în România.

sherlock

E bine că se mai fac filme cu Sherlock Holmes, chiar dacă cei care-i cunosc aventurile (cred că sunt "doctor "în acest domeniu), pot afirma că personajele sunt schimbate faţă de felul în care au fost concepute de Conan Doyle. În acest film, regizat de G.Ritchie, Sherlock şi Watson sunt mai moderni, mai umani, într-un cuvânt, mai simpatici. Dar nu acesta este esenţialul ci felul în care se confruntă cei doi cu supranaturalul, cu superstiţiile, misterele. Toate au o explicaţie raţională, doar că trebuie găsite, demonstrează Sherlock. În lumea noastră de azi unde se proliferează horoscoapele, filmele de groază cu personaje misterioase, vampiri, diavoli etc, felul în care Sherlock Holmes, plin de bun simţ, le risipeşte, ar putea fi convingător. Poate că mesajul lui va fi înţeles de spectatorii filmului, care, spre uimirea mea, au umplut sala de la Movieplex. Este adevărat, era premieră.

filme, carti

Sambata, 9 ianuarie

Sunt curioasa cum i-a placut familiei K filmul Concertul , Sigur ca merita de vazut, Mihaileanu este un regizor bun, dar are două metehne – îi pare rău să taie şi vrea neapărat happy end. Păcat. Aşa a făcut şi cu Trăieşte, cu un finaL absurd, să-ţi găseşti mama în deşert după 30 de ani!. În Concert scene pline de umor şi fantezie sunt amestecate cu lungimi nepermise, evenimente siropoase etc. N-a ştiut nici să dea un final dramatic, a continuat când putea să sfârşească frumos.
Am citit în Adevărul Literar şi Artistic despre Bălăceanu-Stolnici. Da, e greu de descifrat caracterul omului, complexitatea personalităţii – poziţii profund democratice (vezi raportarea la evrei şi suferinţele lor) şi faptul de a fi fost informator al securităţii. Poate la început a fost obligat. După aceea, să zicem că s-a obişnuit. Aşa s-a întâmplat cu tatăl scriitorului ungur Eszterhazy (din familia prinţilor, deşi era doar conte). A fost obligat în 1956, la închisoare să devină informator, după aceea, potrivit rapoartelor securităţii ungare, a devenit doarte zelos şi a depăşit norma, dând informaţii care nu i-au fost cerute. Pentru scriitor a fost o dramă profundă, el care şi-a adorat tatăl.
Am răsfoit ultimele cărţi ale lui B.M. Întotdeauna mi-au plăcut poeziile lui, dar aici are şi nişte însemnări- eseu este prea mult - interesante. Mă întreb totuşi dacă este bine să=ţi dezvălui în aşa fel nişte sentimente, pe undeva am impresia că nu a ţinut cont de sensibilităţile celor apropiaţi. Poate dacă va citi se va supăra, dar am să-i spun direct

evaincercari.blogspot.com

Nu stiu inca ce voi scrie in aceste bloguri, poate lucruri care ma impresioneaza, asa cum am dat denumirea. Dar pe cine va interesa? voi vedea curand.