clubul cărţii

Marţi, 26 octombrie a.c., o nouă întâlnire a iubitorilor de cărţi la Biblioteca Şafran. Tema: Poveste despre dragoste şi întuneric de Amos Oz. Vă aşteptăm

puţină filosofie

Ce este fericirea? M-am gândit la acest lucru când, venind azi după amiaza acasă, am văzut in faţa blocului pajiştea cu iarbă proaspătă, luminată de un soare auriu sub un cer transparent albastru şi în jur-copacii cu frunzele de toate culorile. Şi vorba aceea- într-un cartier oarecare, de blocuri obişnuite...Dar m-a încântat şi mi-a creat o senzaţie de bien- etre cum zic francezii. Ce puţin îţi trebuie sa te simţi bine...chiar dacă şi numai pentru o clipă. Şi m-am gândit la foarte interesanta discuţie pe care am avut-o la una din întâlnirile clubului cărţii (ce să fac, revin la această dragoste de a mea), când s-a vorbit de Viktor Frankel şi concepţia lui despre fericire, pe care o poţi găsi oriunde, chiar şi în lagărele morţii din timpul Holocaustului, arăta el. Frankel spune că fiecare om îşi poate găsi fericirea în satisfacţiile obţinute, nu numai de pe urma unor creaţii de excepţie, apanajul marilor artişti, ci din lucruri mărunte, la îndemăna ta. Mă gândesc (poate n-am dreptate) că sutele de oameni nefericiţi, care nu-şi găsesc locul, care se simt lipsiţi de satisfacţie, nu ştiu să se bucure de lucrurile mărunte - de o carte frumoasă, un concert, o excursie,un lucru bine făcut. ( o rochie frumoasă nouă în cazul meu) Eu şi după peste 50 de ani în meserie, mă bucur când îmi apare un articol ( mă uit repede în ziar să văd dacă mi s-a publicat), pentru care am muncit, despre care ştiu că a ieşit bine, că subiectul pe care l-am ales este interesant. Da, nu m-am blazat, mai pot să mă bucur şi să am clipe de fericire. Poate că această viziune a mea m-a ajutat să trec peste multe clipe grele, mă face să suport singurătatea, să nu o consider o tragedie, un lucru îngrozitor, cum am auzit de la mulţi. Sigur că e mai bine să ai lângă tine pe cineva cu care să-ţi împărtăşeşti micile bucurii sau marile satisfacţii (dacă le ai), dar dacă n-a fost să fie, îţi cauţi şi-ţi găseşti un mod de a trăi care să nu te ducă la disperare ci la mulţumire sufletească. (Şi nu trebuie, îmi impun să nu mă gândesc la ce o să mi se întâmple peste cinci, zece ani, bătrână şi singură). Poate ceea ce scriu aici sunt banalităţi, poate am un suflet prea puţin subtil şi nu pot vedea lucrurile în toată dimensiunea lor tragică, poate îmi lipseşte teama metafizică de viaţă (termenul lui Pleşu), dar asta este structura mea şi sper să rămână aşa în continuare. Din păcate, fiecare persoană se naşte cu structura sa sufletească specifică pe care cu greu o poţi schimba. Într-un cuvânt, fiecare îşi poartă crucea, mai grea sau mai uşoară, cum i-a fost dată sau cum a ales-o.

şafran, amos oz

Cele două nu au vreo legătură, doar că vreau să scriu despre ele acum. Decernarea medaliilor Şafran a fost un eveniment, indiferent de ce au susţin unii sau alţii. Interesante au fost unele dintre cuvântările de acceptare. Nu vorbesc de cele ale lui Iliescu, Constantinescu sau regele Mihai (prinţesa Margareta). Ambasadorul american a recunoscut că Statele Unite , practic au făcut prea puţin pentru evrei (de fapt, până în 1944 nimic) dar că persoane particulare şi câteva oficialităţi dar nu ca atare, au făcut câteva ceva. Ceea ce nu s-a spus în cuvântare a fost că aceştia au fost sancţionaţi. Cel mai bun exemplu pentru atitudinea SUA: nu există decât trei drepţi între popoare americani. Nunţiul papal a fost şi el încântat , în sfârşit cineva, adică noi evreii din România, recunoaşte că şi Vaticanul a intervenit în favoarea evreilor. Este vorba de Andrea Cassulo care, aici în România, a fost chiar în Transnistria şi a intervenit pe lângă Antonescu, este adevărat că pentru evreii botezaţi...Tout de meme...e ceva şi asta.

Nu mi-a plăcut în schimb, mi s-a părut neelegant că fiul lui Şafran a decernat premiul lui Carol Iancu pentru a n.a carte scrisă despre tatăl lui. Nu vreau să mă leg de valoarea lucrării, nici de controversele dintre CSIER şi Iancu în legătură cu rolul şef-rabinului în timpul războiului,( am citit scrisoarea trimisă preşedintelui FCER în care grupul de la CSIERîşi argumentează poziţia de ce sunt împotriva editării cărţii), dar este treaba istoricilor să lămurească, ci de faptul că dându i se premiul, impresia creată este că fiul lui Şafran l-a plătit pe Carol Iancu pentru că a scris această carte. Poate cineva ar fi trebuit să-i explice că "nu dă bine".

Amos Oz...Nici anul acesta nu a luat Nobelul, dar recunosc, nici Llosa nu-i de lepădat, a stat şi el la coadă de mulţi ani şi scrie extraordinar. L-am luat la mână din nou pe Oz, respectiv "Poveste despre dragoste şi întuneric", deoarece o vom discuta la Clubul prietenilor cărţii. În romanul său despre Paul Gauguin, Somerset Maugham a ajuns la concluzia că întreaga viaţă a pictorului a fost o luptă cu demonii săi pentru a se elibera prin arta lui. Oz se luptă şi el cu demonii lui, cu moştenirea atât de complexă a părinţilor, bunicilor, tuturor strămoşilor lui din Diaspora, pe care , deşi poate iniţial nu ar fi vrut, până la urmă îşi asumă. Şi ideea se regăseşte în toate romanele sale. Cel puţin generaţia lui Oz, deşi născută în Israel, nu poate refuza această moştenire. Fără ea, nici el, nici alţii nu sunt compleţi, este una din rădăcinile inspiraţiei, creaţiei lor. Decenii de-a rândul Israelul şi israelienii au dispreţuit Diaspora şi pe cei veniţi din Europa după război, N-au vrut să aibă de-a face cu ei, le era ruşine că s-au lăsat duşi la abator. Acum şi-au dat seama că este o parte din istoria lor şi trebuie să îi accepte iar cartea lui Oz este doar unul dintre exemplele care ilustrează acest proces. În ce priveşte Nobelul, alături de el aş vrea să-l văd şi pe Ismail Kadare...Mai aştept...