clubul cartii, intalnire ianuarie

Urmatoarea intalnire a clubului iubitorilor de lectura va avea loc, in mod exceptional, vineri, 28 ianuarie, la ora 17, dupa sedinta Bnai Brith, la Biblioteca Safran. Marti, 25 este comemorarea Pogromului de la Iasi, de aceea am mutat-o pe vineri. In dezbatere Povestasul de M. V. Llosa si Copii in zig zag de David Grossmann.

clubul cărţii noiembrie

Următoarea întâlnire a clubului cărţii -30 noiembrie, ora 17 la Biblioteca Şafran. Cartea pusăîn discuţie -Ultimul cabalist din Lisabona. Vă aşteptăm.

clubul cărţii

Marţi, 26 octombrie a.c., o nouă întâlnire a iubitorilor de cărţi la Biblioteca Şafran. Tema: Poveste despre dragoste şi întuneric de Amos Oz. Vă aşteptăm

puţină filosofie

Ce este fericirea? M-am gândit la acest lucru când, venind azi după amiaza acasă, am văzut in faţa blocului pajiştea cu iarbă proaspătă, luminată de un soare auriu sub un cer transparent albastru şi în jur-copacii cu frunzele de toate culorile. Şi vorba aceea- într-un cartier oarecare, de blocuri obişnuite...Dar m-a încântat şi mi-a creat o senzaţie de bien- etre cum zic francezii. Ce puţin îţi trebuie sa te simţi bine...chiar dacă şi numai pentru o clipă. Şi m-am gândit la foarte interesanta discuţie pe care am avut-o la una din întâlnirile clubului cărţii (ce să fac, revin la această dragoste de a mea), când s-a vorbit de Viktor Frankel şi concepţia lui despre fericire, pe care o poţi găsi oriunde, chiar şi în lagărele morţii din timpul Holocaustului, arăta el. Frankel spune că fiecare om îşi poate găsi fericirea în satisfacţiile obţinute, nu numai de pe urma unor creaţii de excepţie, apanajul marilor artişti, ci din lucruri mărunte, la îndemăna ta. Mă gândesc (poate n-am dreptate) că sutele de oameni nefericiţi, care nu-şi găsesc locul, care se simt lipsiţi de satisfacţie, nu ştiu să se bucure de lucrurile mărunte - de o carte frumoasă, un concert, o excursie,un lucru bine făcut. ( o rochie frumoasă nouă în cazul meu) Eu şi după peste 50 de ani în meserie, mă bucur când îmi apare un articol ( mă uit repede în ziar să văd dacă mi s-a publicat), pentru care am muncit, despre care ştiu că a ieşit bine, că subiectul pe care l-am ales este interesant. Da, nu m-am blazat, mai pot să mă bucur şi să am clipe de fericire. Poate că această viziune a mea m-a ajutat să trec peste multe clipe grele, mă face să suport singurătatea, să nu o consider o tragedie, un lucru îngrozitor, cum am auzit de la mulţi. Sigur că e mai bine să ai lângă tine pe cineva cu care să-ţi împărtăşeşti micile bucurii sau marile satisfacţii (dacă le ai), dar dacă n-a fost să fie, îţi cauţi şi-ţi găseşti un mod de a trăi care să nu te ducă la disperare ci la mulţumire sufletească. (Şi nu trebuie, îmi impun să nu mă gândesc la ce o să mi se întâmple peste cinci, zece ani, bătrână şi singură). Poate ceea ce scriu aici sunt banalităţi, poate am un suflet prea puţin subtil şi nu pot vedea lucrurile în toată dimensiunea lor tragică, poate îmi lipseşte teama metafizică de viaţă (termenul lui Pleşu), dar asta este structura mea şi sper să rămână aşa în continuare. Din păcate, fiecare persoană se naşte cu structura sa sufletească specifică pe care cu greu o poţi schimba. Într-un cuvânt, fiecare îşi poartă crucea, mai grea sau mai uşoară, cum i-a fost dată sau cum a ales-o.

şafran, amos oz

Cele două nu au vreo legătură, doar că vreau să scriu despre ele acum. Decernarea medaliilor Şafran a fost un eveniment, indiferent de ce au susţin unii sau alţii. Interesante au fost unele dintre cuvântările de acceptare. Nu vorbesc de cele ale lui Iliescu, Constantinescu sau regele Mihai (prinţesa Margareta). Ambasadorul american a recunoscut că Statele Unite , practic au făcut prea puţin pentru evrei (de fapt, până în 1944 nimic) dar că persoane particulare şi câteva oficialităţi dar nu ca atare, au făcut câteva ceva. Ceea ce nu s-a spus în cuvântare a fost că aceştia au fost sancţionaţi. Cel mai bun exemplu pentru atitudinea SUA: nu există decât trei drepţi între popoare americani. Nunţiul papal a fost şi el încântat , în sfârşit cineva, adică noi evreii din România, recunoaşte că şi Vaticanul a intervenit în favoarea evreilor. Este vorba de Andrea Cassulo care, aici în România, a fost chiar în Transnistria şi a intervenit pe lângă Antonescu, este adevărat că pentru evreii botezaţi...Tout de meme...e ceva şi asta.

Nu mi-a plăcut în schimb, mi s-a părut neelegant că fiul lui Şafran a decernat premiul lui Carol Iancu pentru a n.a carte scrisă despre tatăl lui. Nu vreau să mă leg de valoarea lucrării, nici de controversele dintre CSIER şi Iancu în legătură cu rolul şef-rabinului în timpul războiului,( am citit scrisoarea trimisă preşedintelui FCER în care grupul de la CSIERîşi argumentează poziţia de ce sunt împotriva editării cărţii), dar este treaba istoricilor să lămurească, ci de faptul că dându i se premiul, impresia creată este că fiul lui Şafran l-a plătit pe Carol Iancu pentru că a scris această carte. Poate cineva ar fi trebuit să-i explice că "nu dă bine".

Amos Oz...Nici anul acesta nu a luat Nobelul, dar recunosc, nici Llosa nu-i de lepădat, a stat şi el la coadă de mulţi ani şi scrie extraordinar. L-am luat la mână din nou pe Oz, respectiv "Poveste despre dragoste şi întuneric", deoarece o vom discuta la Clubul prietenilor cărţii. În romanul său despre Paul Gauguin, Somerset Maugham a ajuns la concluzia că întreaga viaţă a pictorului a fost o luptă cu demonii săi pentru a se elibera prin arta lui. Oz se luptă şi el cu demonii lui, cu moştenirea atât de complexă a părinţilor, bunicilor, tuturor strămoşilor lui din Diaspora, pe care , deşi poate iniţial nu ar fi vrut, până la urmă îşi asumă. Şi ideea se regăseşte în toate romanele sale. Cel puţin generaţia lui Oz, deşi născută în Israel, nu poate refuza această moştenire. Fără ea, nici el, nici alţii nu sunt compleţi, este una din rădăcinile inspiraţiei, creaţiei lor. Decenii de-a rândul Israelul şi israelienii au dispreţuit Diaspora şi pe cei veniţi din Europa după război, N-au vrut să aibă de-a face cu ei, le era ruşine că s-au lăsat duşi la abator. Acum şi-au dat seama că este o parte din istoria lor şi trebuie să îi accepte iar cartea lui Oz este doar unul dintre exemplele care ilustrează acest proces. În ce priveşte Nobelul, alături de el aş vrea să-l văd şi pe Ismail Kadare...Mai aştept...

clubul cartii

Va anuntam de acum ca urmatoarea intalnire a clubului cartii va avea loc in ultima marti a lunii octombrie (26) la Biblioteca Safran, strada Negustori, cartea pusa in dezbatere, Poveste despre dragoste si intuneric de Amos Oz. Am sa incerc sa fac rost de mai multe exemplare din carte. Rugamintea mea este sa luati legatura cu mine pe mail (evagalambos@yahoo.com, galamboseva33@gmail.com sau pe Facebook. Va asteptam la intalnire. N-o sa va para rau.

Mi-e lehamite

Mi-e lehamite de ce văd şi aud în jurul meu, de atmosfera otrăvită pe care o găseşti mai ales când deschizi televizorul (marele avantaj este că poţi să-l închizi sau să nu deschizi deloc). Am renunţat de mult să ascult opinii, talk show-uri, dezbateri, majoritatea sunt jalnice, aşa cum sunt jalnice şi personajele din mediul politic, indiferent de partid, invitaţi acolo. Lipsiţi de fantezie, de originalitate, de profesionalism, incompetenţi, bietul Boc mai bine rămânea la Cluj. Nu mi-a plăcut niciodată, acum ce să mai vorbim. Este era mediocrităţilor sau a submediocrilor. L-am ascultat deunăzi pe Botiş (parcă aşa-l cheamă), noul ministru al muncii. a vorbit ca un papagal. Nu ştia decât trei propoziţiuni şi, indiferent ce-l întreba reportera ( o economistă bine pregătită de la TVR, urâtă dar deşteaptă) , el o dădea tot pe-a lui. A fost mai mult decât penibil. Cu astfel de oameni n-o să reuşească în vecii vecilor guvernul să convingă lumea că trebuie să facă sacrificii. Acest Botiş vroia să ne convingă cum ne vor creşte pensiile ...în 2012, dacă vom mai apuca...Revenind la talk show-urile pe care nu le mai ascult, la noi nu se ştie ce-i aia moderator, nu se ştie cum trebuie conduse astfel de emisiuni, iar participanţii nu ştiu să se poarte civilizat, să respecte părerea celuilalt. Acum, lumea o să mă acuze de ungarofilie dacă voi spune că acolo lucrurile merg cu totul altfel. Există un post de televizune, ATV, întâi am fost convinsă că este sponsorizat de socialiştii unguri, după aceea m-am documentat şi am aflat cu stupoare că este proprietatea unei adunări religioase. Are în fiecare zi cel puţin două talk showuri, de fapt unul este un dialog purtat de o redactoare excelent pregătită, care invită în fiecare seară câte o personalitate din spectrul politic, nu evită subiectele spinoase, dimpotrivă, foloseşte o ironie fină şi nu iese din sărite niciodată, nici când interlocutorul este mai impertinent , cum a fost cazul cu unul din liderii partidului Câinelui cu două cozi (există aşa un partid). Apoi, în fiecare zi există o altă emisiune politică, Domino, Clubul ziariştilor, Termometru şi altele unde sunt întoarse pe toate feţele ştirile şi evenimentele momentului. Păreri pro şi contra, critici argumentate, calme, într-un cuvânt, civilizate. E o plăcere să asculţi, nu te enervezi (Recunosc, nu ştiu dacă ungurii se enervează sau nu, eu sunt un telespectator din România şi admir ca să zic aşa "arta conversaţiei"). Ceea ce mi -a plăcut poate cel mai mult este că telespectatorul nu este considerat un prost sau un om pe care vrei să-l fraiereşti. De altfel, nici la noi telespectatorii sau o mare parte din ei, nu sunt proşti, nu se lasă fraieriţi, de aceea nu mi-a plăcut apelul făcut de preşedintele Vainer să nu credem ceea ce se spune la anumite posturi, ca de pildă la Realitatea Tv, că lucrurile nu sunt chiar aşa...Majoritatea celor cărora li s-a adresat sunt convinsă că ştiu foarte bine să discearnă adevărul de neadevăr. Nu sunt "stupid people". Una peste alta, eu care, în general, sunt o optimistă, acum nu mai sunt. Nu văd o ieşire şi de aceea mi-e lehamite.