Ce este fericirea? M-am gândit la acest lucru când, venind azi după amiaza acasă, am văzut in faţa blocului pajiştea cu iarbă proaspătă, luminată de un soare auriu sub un cer transparent albastru şi în jur-copacii cu frunzele de toate culorile. Şi vorba aceea- într-un cartier oarecare, de blocuri obişnuite...Dar m-a încântat şi mi-a creat o senzaţie de bien- etre cum zic francezii. Ce puţin îţi trebuie sa te simţi bine...chiar dacă şi numai pentru o clipă. Şi m-am gândit la foarte interesanta discuţie pe care am avut-o la una din întâlnirile clubului cărţii (ce să fac, revin la această dragoste de a mea), când s-a vorbit de Viktor Frankel şi concepţia lui despre fericire, pe care o poţi găsi oriunde, chiar şi în lagărele morţii din timpul Holocaustului, arăta el. Frankel spune că fiecare om îşi poate găsi fericirea în satisfacţiile obţinute, nu numai de pe urma unor creaţii de excepţie, apanajul marilor artişti, ci din lucruri mărunte, la îndemăna ta. Mă gândesc (poate n-am dreptate) că sutele de oameni nefericiţi, care nu-şi găsesc locul, care se simt lipsiţi de satisfacţie, nu ştiu să se bucure de lucrurile mărunte - de o carte frumoasă, un concert, o excursie,un lucru bine făcut. ( o rochie frumoasă nouă în cazul meu) Eu şi după peste 50 de ani în meserie, mă bucur când îmi apare un articol ( mă uit repede în ziar să văd dacă mi s-a publicat), pentru care am muncit, despre care ştiu că a ieşit bine, că subiectul pe care l-am ales este interesant. Da, nu m-am blazat, mai pot să mă bucur şi să am clipe de fericire. Poate că această viziune a mea m-a ajutat să trec peste multe clipe grele, mă face să suport singurătatea, să nu o consider o tragedie, un lucru îngrozitor, cum am auzit de la mulţi. Sigur că e mai bine să ai lângă tine pe cineva cu care să-ţi împărtăşeşti micile bucurii sau marile satisfacţii (dacă le ai), dar dacă n-a fost să fie, îţi cauţi şi-ţi găseşti un mod de a trăi care să nu te ducă la disperare ci la mulţumire sufletească. (Şi nu trebuie, îmi impun să nu mă gândesc la ce o să mi se întâmple peste cinci, zece ani, bătrână şi singură). Poate ceea ce scriu aici sunt banalităţi, poate am un suflet prea puţin subtil şi nu pot vedea lucrurile în toată dimensiunea lor tragică, poate îmi lipseşte teama metafizică de viaţă (termenul lui Pleşu), dar asta este structura mea şi sper să rămână aşa în continuare. Din păcate, fiecare persoană se naşte cu structura sa sufletească specifică pe care cu greu o poţi schimba. Într-un cuvânt, fiecare îşi poartă crucea, mai grea sau mai uşoară, cum i-a fost dată sau cum a ales-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu